Vanzatorul de legume

Furaţi de varietatea mărfii expuse, de culori şi forme, abia-l zărim pe cel de dincolo de tarabă, nu-i dăm bineţe, nu-i reţinem semnalmentele.
El însă cu sufletul trudit, ne depistează ochii lacomi, adulmecând din priviri trufandalele, simte cum dau năvală pofte gastronomice, forţându-ne să evaluăm, în gând, posibilitatea pecuniară a portmoneului nostru …
Se-ntreabă, ades, pe unde suntem, ce mai facem … Nu l-a văzut de mult pe bătrânelul tăcut, ce cumpăra invariabil, o dată pe lună, două roşii, un ardei şi-o crenguţă de strugure … Ajung câteva boabe … prea seamănă cu lacrimile şi, din astea, are destule… Şi-l imagina întinzând prânzul neputinţei, într-un colţ friguros de odaie singuratică.
Apoi îl alungă din gând, pentru că-l zăreşte pe domnul cu maşină argintie, care, sigur, iar are musafiri, altfel ce-ar face cu atâtea legume şi fructe scumpe, plătite, mereu, cu aceleaşi bancnote mari. Iar îl lasă fără mărunţiş pentru rest. Noroc cu cei care-şi plătesc una bucată ardei cu agoniseala pitită-n puşculiţă. Ferice de ei … se pot simţi … « eterni copii » …
In aşteptarea clienţilor, mai citeşte un ziar, o revistă, e bine informat … deşi, noi cei care-i poposim în faţă suntem cel mai elocvent articol , despre cum mai evoluează societatea, despre ce şi cum se mai poartă în materie de sacoşă, pe drumul existenţei … paradoxal de consecventă în … trecerea ei …
Vânzătorul de legume ştie … e bine informat .

In vizita

Înarmaţi cu o floare, cu o cutie de bomboane, ne propunem să mergem în vizită la prieteni, cunoscuţi… Ne dorim să-i revedem, dar avem reţineri, ce putem răspunde dacă ne întreabă :
« Ce-ai mai făcut ? »
Chiar, ce-am mai făcut ?
Dacă am fi făcut ceva spectaculos, cu siguranţă, s-ar fi aflat. Dar aşa …
Mai ştim ce facem ?
De-i rău sau bine ?
Destul sau insuficient ? Pentru ca seara să nu aducă, asupra noastră, sentimentul neputinţei, ce-ar trebui să facem ?
De ce nu ni se pune mai des întrebarea :
« Ce mai simţim ?» N-ar fi mai simplu ? Ne e cald sau frig ? Foame sau sete ? Simţim bucurii, tristeţi, indignări, revolte, fericiri, nostalgii ? …
Sau asta nu interesează …
Ne-am răzgândit.
Amânăm vizita. Poate, altădată …
Aşezăm floarea într-o vază, şi-aşa … a trecut cam mult de când n-am mai primit una, ne instalăm confortabil în fotoliu, desfacem cutia cu bomboane şi, îndulciţi, mânuim telecomanda televizorului …
Ne uităm ce fac alţii …
Şi fac destule : se ceartă, se împacă, se iubesc, se trădează, fac bani, cariere, fac din viaţa lor spectacolul ce completează lipsa noastră de senzaţional.
Ce să ne mai obosim să înţelegem ce facem noi înşine ?
Până una-alta, ar trebui să evităm întrebarea : «Ce mai faci ? », să nu ne punem interlocutorii în postura jenantă de-a nu şti ce să răspundă …

Dansam pentru...viata

Începem cu toţii cursul de dans oferit, gratuit, de însăşi existenţa noastră, printr-un dans în grup, fără prea multe posibilităţi de exprimare individuală. Ne ţinem de mână, într-o horă a bucuriei şi dansăm veseli «Alunelul ».
Hora se-ncinge, roata se-nvârte, anii trec şi ne dorim să ne arătăm personalitatea, ne rupem de grup şi dansăm pe cont propriu, bazându-ne pe limbajul trupului nostru, pe capacitatea de-a atinge toate ţelurile propuse.
Dansăm pentru tinereţea anilor noştri, pentru bucuria viselor, ce-şi iau zborul spre culmile năzuinţelor.
Apoi, pe nesimţite, ne atrag paşii în braţele partenerului, pentru a-i simţi bătăile inimii, pentru mirajul atingerii, a dorului de parfumul unic al iubirii.
Ne lăsăm învăluiţi în faldurile valsului, ale tangoului şi, în cearcăn de curcubeu sau sub văl de stele, ne mişcăm vrăjiţi pe uriaşul ring al universului.
Şi florile, tresărind, se molipsesc de lumea dansului, pe câmpul mângâiat de vântul hoinar.

Se teme macul să nu fie părăsit
In mijlocul tangoului vrăjit
De raţiunea de cicoare-albastră
Spre eleganţa unui vals atrasă.

Iată şi ultimul stil, în cursul oferit de viaţă: se dansează stând pe scaun, după posibilităţi se mişcă picioarele sau numai tălpile, palmele iar capul execută mişcări lente, verticale, parc-ar aproba şi înţelege timpul ce s-a scurs …

De la “Alunelul” la acest ultim stil …
… nu e decât un pas …
… nu e decât o clipă …

Amiaza gandului

In faţa mea, un firicel de apă, cuprins de dor,
Ţâşneşte din adâncuri, spre-a deveni izvor
Victorios, pleacă la vale
Să întâlnească alte ape-n cale
Abia acum, o lacrimă se naşte
În al ochilor fundal
Prevăd ce-o să se-ntâmple-ntr-un final …
Prea copleşit de-obstacole, dezamăgiri şi poluare,
C-un gest sinucigaş, o să se-arunce-n mare.
Doream ca să primesc o lecţie de supravieţuire
Nu bănuiam când, nici de la cine
Mi-au dat-o florile crescute-n stânci,
Să supravieţuiască …
Nu au nevoie de rădăcini adânci,
Nicio vicisitudine nu le împiedică
Să înflorescă ;
Din frumuseţea existenţei lor
Şi altora … să dăruiască.

Satra

Lasă-ţi, nomade, iubita să-mi zică din ghioc
Să văd de-i scris în stele să am şi eu noroc
Să-i spui să pună, în cuvânt, scânteia jarului arzând
Şi toată pasiunea ce o trăiţi voi, lângă foc, cântând
Promite-i salbă aurie, de mi-o ghici de bine,
De vede ceva rău, trimite-o de la mine
Să meargă-n sat să facă vrăji, la poarta orişicui
Pentru-a iubi ! Iubitul nu strică nimănui.

Magică, atrăgătoare, plină de strălucire şi pasiune, viaţa nomadă trece desculţă prin roua aţipită, lăsând în urma ei mister, dor de aventură, dor de … dragoste scăldată în săruturi fierbinţi.
Conştienţi sau nu, ne lăsăm adesea trupul cuprins de dans, acea unduire şerpuitoare a păcatului ; ne aşezăm cu mâna tremurândă o floare-n plete răzvrătite, suportăm, plini de stoicism, arşiţa verii, pentru a căpăta dorita nuanţă arămie …. Mărgele şi cercei … dans pătimaş şi vise …
Toate pentru o adiere de parfum nomad, adăugat unei existenţe prea lipsite de … şarm.
Ne trezim adesea cântând :

“Era o zi de mai,
Nomazii-n prag şi fum,
Lângă castelul singurat,
Ei poposeau în drum …”

Dorim să alergăm şi noi desculţi prin rouă, să ne bucurăm de clipă, să simţim din pasiunea şatrei.

Spune-mi nomade !
Dar ce-ai putea să-mi spui ?
Ţi-ai dat iubirea tuturor
Si totuşi … nimănui …

Ceasul desteptator

L-am programat să mă trezească-n zori, dar până adorm, privind bolta cerului, vreau să-i mulţumesc nopţii pentru discreţia cu care ştie să-mi păstreze taina sufletului.
A auzit şi-a văzut multe doruri; lipsită de egoism le-a strâns, înţelegătoare, pe toate ferecându-le intr-o taină de nedesluşit.
Ei, nopţii, i-am pus toate dorurile în poală, visele mele atât de inventive, încât nicicând nu s-au repetat : mereu altele, mai uimite, mai colorate, mi-au delectat somnul dar şi clipa de veghe.
Părăsesc miracolul tărâmului de stele, pentru că ceasul deşteptător m-a anunţat că zorile m-aşteaptă să păşesc în dimineaţă, grabnice să lumineze visul, pornit pe tainice cărări … învăluit în veşmânt de aer … veşmânt de vânt …

Dilema

Mulţi dintre cei care-au citit câte ceva …
Din câte am scris eu,
Au râs, zicând că îmi lipseşte-o doagă
M-am întrebat de n-ar fi bine ca să tac mereu …


Punând, ce simt, doar sufletului meu,
Intr-o desagă …
Apoi mă răzgândesc, sperând că poate, undeva,


Sunt unii care au să înţeleagă …
Şi poate, ca şi mine-or lăcrima
Când simt că pot să pun într-un cuvânt


Simţirea mea întreagă …
Aşa că … scriu … iar alţii râd …
Eu scriu … pentru acei ce plâng …

Clanta

O atingem de zeci de ori pe zi, atingere imperios necesară pentru a putea pleca, a putea veni, pentru a deschide porţi spre lume, pentru a închide uşi ce sufletul le vrea definitiv ferecate.
Banala clanţă ne simte fiorii emoţiei când specăm ca, dincolo de uşi, să ne întâmpine fericirea, dar şi apăsarea lacrimei când, trântind uşa, ieşim dezgustaţi din viaţa cuiva drag.
Ar trebui să fie însoţite, la cumpărare, de un certificat de garanţie care să ne spună clar ce uşi deschid fiecare … spre lumina bucuriei sau …întunericul dezamăgirii …
Aşa … cărui serviciu de protecţie a consumatorului să ne depunem plângerile pentru înşelarea aşteptărilor ?

Curatenie generala

Aşez pe cap, ca un paravan, între zbuciumul minţii şi curentul ferestrelor deschise, o căciulă moştenită de la iernile tinereţii mele şi-ncep să spăl, să curăţ, să aspir. Am ajutoare de nădejde, reunite într-o echipă competentă: cârpe, bureţi, detergenţi, mătură, făraş. Toate, cu mine la cârmă, doar eu sunt şefa, începem bătălia de înlăturare a urmelor, mărturii ale celor ce s-au perindat pe-aici.
Sfioase, ca frunzele aleilor nostalgice, bune şi rele, trecute şi prezente, se dau deoparte, lăsând să se instaleze o nouă provocare.
Ca prin minune, efectul dorit se-ntinde peste lucruri şi pereţi.
Din dormitor, de pe pernă, au dispărut urmele capului obosit, conturul viselor adăpostite de nopţi desprinse din puritatea unui zbor de stea.
Soba n-are cum să mai dovedească nimic din ce-a gătit vreodată, iar de pe covorul din sufragerie au dispărut urmele paşilor ce s-au plimbat gânditori, mistuind idei, încoace şi încolo …
Din oglindă s-au evaporat chipuri ce s-au scăldat, cândva, în adâncul izvorului de cleştar.
Parcă aici nu s-a trăit, nu s-a călcat, nu s-au scurs anotimp
Măcar de-ar rămâne, în amintire, amprenta clipelor trecute !
Dar în amintire timpul face şi el periodic … curăţenie generală .

Goana dupa vant...

Preocupaţi să strângem bani, prinşi într-o nebunească cursă după agoniseală, uităm adesea să dăm bineţe celor din jur, să le zâmbim cu sufletul deschis, să adresăm cuvinte ce pot alunga neguri de pe chipuri mohorâte.
Uităm …
Uităm că înfloresc salcâmii şi viaţa florii parfumate nu e perenă, pentru a risca să amânăm momentul contemplării. Ne bate-n geam o rază desprinsă dintr-o aripă de stea, dar subjugaţi calculelor din minte, nici n-o observăm.Ratăm, astfel, clipa unică, irepetabilă a magiei universului, care simţindu-se ignorat, se-ndreaptă cu toată puterea fascinaţiei spre suflete maleabile, deschise spre frumos, suflete ce poartă ca emblemă, recunoaşterea şi aprecierea strălucirii şi-a vrajei ce răzbate prin evantaie de curcubeu. Adevărata fericire ar trebui căutată în bolţi şi câmpuri nesfârşite, de unde să culegem înţelepciunea de a-i înconjura pe cei dragi cu grijă, atenţie şi iubire. Dintr-un lan de maci, ne putem întoarce cu bucuria de-a dărui diamante de suflet …Dintr-o ploaie de vară ne putem împrospăta raţiunea, devenind capabili să facem diferenţa între necesar şi opulenţă, între decent şi ridicol.
Alergând, orbeşte, să acumulăm conturi bancare, ne prinde, ireversibil, în lanţurile ei rigide … o nejustificată goană după … vânt.


Acest articol particita la concurs pe HotCity
Dati si voi un clik, votati si citit ...

Cod numeric personal

Suntem identificaţi printr-o combinaţie unică de cifre, cum unică ne este fiinţa, unică şi irepetabilă viaţa. Cele treisprezece cifre par a exprima tot ce se poate spune despre noi : dacă suntem femeie sau bărbat, anul, luna, ziua când am apărut pe lume şi încă şase cifre ce, probabil, subliniază locul nostru într-un şir al respiraţiei …
Zâmbesc amar privindu-mi codul numeric personal, această parolă de acces, într-o mare colectivitate, dirijată de legi impuse de minţi cărora poziţia socială le dă falsa impresie că sunt plămădite din lutul genialităţii …
Dar sufletul nostru, visând pe poteci bătătorite cu speranţe, nu poate fi monitorizat, îngrădit, ţintuit într-un tărâm al restricţiilor menite să subjuge.
Tocmai de aceea, îmbrăţişat cu spiritul, sufletul ne oferă clipe de măreţie ce ne dau aripi, ne fac să ignorăm faptul că tot universul fiinţei noastre se rezumă la o înşiruire de treisprezece cifre, la un cod numeric personal .


… Treisprezece cifre …
Pentru unii, noroc …
Pentru alţii, suspin …

Cuvantul

Ma tem de cuvantul care, cu incapatanare, nu se mai vrea rostit. Cate intelesuri pierdute, cate sensuri aruncate in tacere, cata tacere aruncata in tumultoasa nepasare.

Poate nu-i important cuvantul
Dar din comori e tot ce am,
El stie sa-mi exprime gandul,
El stie oful care-l am.

Ma rog lui, cuvantului, sa nu se-ascunda sub amortite glii si sa se lase rostit de buze, ce pot aduce alinare. Un cuvant ... o raza de soare pe frunti incretite de indoieli ... un cuvant ... o aripa de stea poposita pe umarul sperantei ...
Cuvantul bine rostit face sa tresara, in nisipuri fierbinti, izvoare de cristal; cuvantul rostit la timp alunga indoieli si spulbera durerea asteptarii.
Nu ma tem de furtuni naprasnice, ce vantura frunzisuri, nici de tradarea celor carora le-am incredintat, neinspirata secretul sufletului, cel mai tare ma tem de cuvantul ce nu se mai vrea rostit...