Satra

Lasă-ţi, nomade, iubita să-mi zică din ghioc
Să văd de-i scris în stele să am şi eu noroc
Să-i spui să pună, în cuvânt, scânteia jarului arzând
Şi toată pasiunea ce o trăiţi voi, lângă foc, cântând
Promite-i salbă aurie, de mi-o ghici de bine,
De vede ceva rău, trimite-o de la mine
Să meargă-n sat să facă vrăji, la poarta orişicui
Pentru-a iubi ! Iubitul nu strică nimănui.

Magică, atrăgătoare, plină de strălucire şi pasiune, viaţa nomadă trece desculţă prin roua aţipită, lăsând în urma ei mister, dor de aventură, dor de … dragoste scăldată în săruturi fierbinţi.
Conştienţi sau nu, ne lăsăm adesea trupul cuprins de dans, acea unduire şerpuitoare a păcatului ; ne aşezăm cu mâna tremurândă o floare-n plete răzvrătite, suportăm, plini de stoicism, arşiţa verii, pentru a căpăta dorita nuanţă arămie …. Mărgele şi cercei … dans pătimaş şi vise …
Toate pentru o adiere de parfum nomad, adăugat unei existenţe prea lipsite de … şarm.
Ne trezim adesea cântând :

“Era o zi de mai,
Nomazii-n prag şi fum,
Lângă castelul singurat,
Ei poposeau în drum …”

Dorim să alergăm şi noi desculţi prin rouă, să ne bucurăm de clipă, să simţim din pasiunea şatrei.

Spune-mi nomade !
Dar ce-ai putea să-mi spui ?
Ţi-ai dat iubirea tuturor
Si totuşi … nimănui …